Noutăţi

NU, CRISTI NU A MURIT!

CristiBaciuCristi. Colegul nostru care, oricând şi nu oricum, desluşea nodurile lumii virtuale. Ştiai că este acolo şi că va rezolva orice problemă pe care o întâmpină sistemul informatic.

Acum, privim această poză şi parcă niciodată privirea lui nu ne-a asigurat că este atât de bine. Pari liniştit, Cristi. Descătuşat de chinul tot şi de mărunţişurile vieţii.

M-ai fi întrebat, probabil, mâine, aşa cum mă întrebai de obicei, dacă am scris despre această veste cruntă. Şi scriu deşi tu ştii deja că noi, colegii tăi, ne-am rugat enorm ca o minune să îţi alunge cumplitul diagnostic.

Zbor lin, Cristi! Dumnezeu să te primească în lumea celor drepţi!

Nu, tu nu ai murit! Rămâi mereu în inimile noastre de colegi!

 

Purtător de cuvânt - Universitatea "Danubius",

Ana Alina IONESCU DUMITRACHE

 

NECROLOG

Neputând adormi până la ceasul în care soarele a răsărit, de data aceasta, numai pentru mine, am încercat, printre lacrimi de suflet, să-mi aduc aminte de Cristian Baciu...

Gândurile s-au întors în timp, revoltate atât pe mine însumi, dar și pe nemilosul implacabil al destinului...

Într-un limbaj care sigur nu îi place, fiind de o aproape bolnăvicioasă modestie, l-aș putea asemăna cu o integrală din sin(x)/x: la prima vedere simplă dar, în același timp, imposibil de rezolvat...

În primul rând, pentru noi, Cristian Baciu a fost simplu “Cristi”...

Venit de nu știu unde, plecat discret într-o lume care cert îi va fi mai bună, Cristi a fost acel personaj invizibil, dar esențial...

A fost aidoma motorului silențios al unui automobil. Ne urcăm, introducem cheia în contact și ne uităm la multiplele luminițe de pe bord. Verificăm direcția și frânele, dar absolut nicio clipă nu ne punem problema dacă motorul funcționează normal. Pentru că nu-i așa, motorul întotdeauna trebuie ca să funcționeze optim! Cu cât torsul motorului este mai lin, cu atât senzația noastră de confort este mai mare, pentru că nu ne deranjează, iar atenția noastră este îndreptată exclusiv către luminițele de pe bord. Și totuși motorul toarce încontinuu și fără oprire...

Nu cred că cineva l-a cunoscut cu adevărat pe acest băiat...

De foarte multe ori, nici nu știai dacă există cu adevărat. Cu pașii ușor târșâiți, îl întâlneai pe holuri cu o cană de ceai, cafea (uite că nici asta nu știu...), ridicând din umeri dacă îl întrebai ce face sau la ce lucrează și dispărând în biroul lui retras de lume, de toate...

Veșnic nemulțumit de el, întotdeauna dedicat muncii (vai ce desuet mai sună în aceste vremuri) Cristi apărea ca din neant și, tot așa, dispărea...

Nu am avut niciodată timp ca să stau cu adevărat de vorbă cu el... Cred că niciunul dintre colegi nu a știut vreodată ceea ce îl frământă, îl doare... Nu știam dacă are prieteni, nu știam ce îl chinuie, nu știam nici măcar unde locuiește exact...

Dar toți, însă, știam că dacă aveam o problemă cu aceste blestemății moderne, în același timp nesuferite și esențiale pentru existența noastră, nu aveam decât să strigăm: “Cristi!”. Iar Cristi, întotdeauna își lăsa lucrul pentru a rezolva pe loc problemele (pe care, între noi fie spus, uneori puteam ca să le rezolvăm și singuri, dar știam că era mai simplu pentru comoditatea noastră ca să strigăm cuvântul magic: “Cristi!”)

Pentru a înțelege pe deplin ceea ce a făcut Cristi pentru noi, pentru întreaga comunitate, haideți ca să facem un exercițiu de imaginație. Să ne ștergem toate programele esențiale din calculator, apoi să închidem aceste mașinării și să le repornim. Vom vedea în fața noastră un ecran negru, gol de conținut. Vom dori ca să facem un calcul simplu, să comunicăm între noi, în fine, să facem ceva cu acea mașinărie lipsită de viață. Strigăm atunci, pe lângă multele nume de programatori străluciți, simplu și sec: “Cristi!” Mașina pinde viață și noi ne reîntoarcem la confortul nostru cotidian...

La ceas de durere, toți spunem, siguri pe noi și pe trăirile noastre viitoare: “Nu te vom uita niciodată Cristi!” Prinși în vâltoarea, dar și viforul vieții, probabil că nu ne vom mai gândi zi de zi la el. Ceea ce pot însă garanta va fi faptul că fiecare dintre noi va spune la un moment dat acea frază standard: “Cheamă-l pe Cristi!”

Cristi nu va mai veni, dar spiritul său ne va conduce către rezolvarea și depășirea problemei...

Când cineva trece dincolo spunem standard: “Dumnezeu să-l ierte!” Am remarcat că absolut toți colegii, inclusiv eu, am spus: “Dumnezeu să-l odihnească!” Probabil că aceasta este cea mai mare recunoaștere pe care putem ca să i-o acordăm. Pe de altă parte, nu cred că Dumnezeu îl va lăsa prea mult la odihnă. Îi va da, probabil, sarcina permanentă de a ne insufla dragostea permanentă pentru lucrul bine și temeinic făcut.

Închei, tastatura fiind prea udă ca să mai pot scrie ceva și nici măcar Cristi nu ar putea rezolva această problemă...

Prof. univ. dr. Catalin Angelo IOAN

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Stai Conectat

captcha  

neuvoojooble

Sus